îmi ascult respirațiile ca și cum nu ar fi ale mele
lumina cade în fâșii subțiri prin perdelele lungi
praful se filtrează încet plutește spre podea praful
se desprinde din tavan atâta liniște
încât putem auzi
cum pășesc oamenii pe stradă dar
nu pășește nimeni. ceaiul se răcește în bolurile subțiri
cu timpul ceaiul se umple de spori verzui
lumina se împuținează lumina crește
ca un copil în pântecul mamei sale
praful cade chiar și atunci când nu îl putem vedea noi
facem dragoste ca melcii ani întregi lipiți unul de altul
vedem cum marte se
rotește în jurul axei sale iar și iar
ca un iepure de martie care și-a pierdut mănușile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu